La pomana

Cam ca peste tot in tara, si pe strada mea, in 1 martie a fost ziua femeii. Dar nu o zi a florilor si a primaverii, nu o sarbatoare a tineretii si a bucuriei, ci mai degraba una a batranetii si a mortii. Pe strada mea, tinerele cu flori in mana au fost inlocuite cu vaduve cernite impartind tavi cu pomana fiindca, nu stiu de unde, au scos femeile astea inca o sarbatoare a mortii, inca un pretext de a da de pomana. Iar noi, ceilalti, de a lua de pomana.

De cand am coborat din Cluj spre Bucuresti nu inceteaza sa ma uimeasca apetenta asta exacerbata pentru pomenirea mortilor, nu prin gand sau rugaciune, ci prin mancare si bautura. Au romanii – ca toti crestinii ortodocsi – peste tot un cult al mortilor, insa parca nicaieri mai dezvoltat decat in sud-vestul tarii. Si parca si mai si pe strada mea, unde copiii au crescut mari si frumosi cu coliva si pilaf si se muta la casa lor cu farfuriile si canile primite din vecini.

La fiecare mort se da de pomana. La o zi, la sase zile, la sase saptamani, la sase luni si, dupa, an de an. Plus, zilele fixe, vezi 1 martie si ce o mai fi. Si defunctii se suprapun si vii abia mai fac fata. Vaduvele sunt toata ziua cu ochii in calendar. Dupa sarbatorile „cu rosu”, posturi si, evident, zilele in care pot gasi, cu lacomie parca, un pretext de a da de pomana. Iar cand nu gasesc nimic, merge si o „pomana porcului”.

Avem noi, ca popor, nu stiu de unde sau de cand, adanc intiparita in ADN-ul nostru national, o teribila pofta de pomana, o vocatie nationala a pomenii. A datului de pomana. A luatului sau a statului de pomana.

Asa ca pomenile electorale nu suprind pe nimeni. Mai degraba lipsa lor.  Pomenile electorale sunt un dat. Si un luat. Bogdaproste.