Razboaiele legiunii straine

Dintre toate echipele nationale prezente la Campionatul Mondial de Fotbal, Franta este de departe cea mai cosmopolita grupare, astfel incat nu e de mirare faptul ca presedintele FIFA, Sepp Blatter a apreciat ca „este un model de lupta impotriva rasismului si a discriminarii”. Nici una dintre echipele prezente nu s-a bucurat mai mult de pe urma trecutului colonialist decat Franta. Si tari colonialiste au fost destule la acest campionat. Olanda, Spania, Portugalia, Marea Britanie si, intr-o foarte mica masura, chiar si Italia. Sangele european, oriental si african se reuneste sub culorile albastre ale francezilor, aportul originarilor africani fiind de departe cel mai consistent. Din primul 11 francez, cu exceptia lui Barthez, Sagnol si Ribery, restul l-a reprezentat Legiunea Straina, cei inrolati in lupta din randul tarilor colonializate. Acest aspect nu a scapat criticilor echipei franceze acuzate de cate ori s-a ivit ocazia de lipsa de fair-play prin faptul ca nu e o echipa nationala in adevaratul sens al cuvantului. De fapt este. Asa e Franta. Asta e emblema Parisului.

„Plebea a dus Franta in finala”, a titrat presa franceza dupa calificarea albastrilor in ultimul act al competitiei. Copiii emigrantilor naturalizati, afro-francezi, ai celor denumiti generic-peiorativ magrebieni. Aceiasi oameni care au dat foc periferiilor Parisului in toamna anului trecut, numiti la vremea respectiva de ministrul de interne francez Nicolas Sarkozy, „plebea societatii”. Plebea s-a intors strigand pe strazi victoria Frantei in semifinale in timp ce aruncau cu sticle in oamenii de ordine, la fel ca acum opt luni.

In mod normal, orice s-ar intampla, fotbalul ramane sport iar ceea ce se vede la televizor e lege. Teoretic. Practic e mai mult decat atat, cata vreme istoria, structura politica si sociala a tarii de origine se regasesc in fiecare echipa nationala.

Conflictul dintre Zidane si Materazzi din finala Campionatului, care a dus la eliminarea celui dintai, tradeaza toate aceste implicatii. Lovitura de cap aplicata de francez in pieptul fundasului italian a incheiat urat o cariera frumoasa. Zidane a fost declarat cel mai bun jucator al campionatului deoarece s-a votat pana la ora 21.59, cu mai bine de o ora inainte de incident. Daca votarea ar fi durat pana la sfarsitul meciului sunt convins ca Zidane ar fi pierdut, asa cum de altfel a si facut-o.
Ce poate determina un jucator matur aflat in ultimele minute ale carierei, asa cum era Zidane (deja folosim trecutul pentru el), sa isi piarda cumpatul in asa masura incat sa paraseasca fotbalul, care a fost viata sa, cu capul in pamant?

In primul rand, provocarea lui Materazzi, care l-a scos din minti pe Zidane, scoate la iveala tocmai mediul politic si social din care provine fotbalistul cu origini algeriene, umilintele si frustrarile periferiilor afro-franceze. Nu tensiunea competitiei a fost cea care l-a terminat pe Zidane, ci o tensiune pe care, in mod exagerat probabil, putem sa o numim politica si sociala. Materazzi l-a numit pe Zidane „terorist” (dupa unele surse) sau „musulman jegos” (potrivit altora), facand aluzie la originea sa algeriana si/sau la locul din care Bin Laden isi recruteaza oameni pentru organizatia sa. Indiferent ce i-a spus,orice injuratura l-a adus pe francez inapoi la periferia Parisului si valorile ei. Asta l-a scos din minti pe legionarul francez. Si a reactionat ca atare. Un gest brutal, cazon. Orgoliul legionarului strain tratat cu dispret de cei care vor cu tot dinadinsul sa-i reminteasca originile si, implicit, locul inferior pe care il merita, a fost cel care a rabufnit.

Gestul lui Zidane nu poate fi pardonabil in sport. Dar nici nu a avut legatura cu sportul. In viata adevarata insa, de acolo de unde provine izbucnirea lui Zizou, de la periferiile obscure ale Parisului unde totul e presupus vinovat, se vor gasi destui care sa-l apere si sa-l ierte. La fel ca noi. Ieri a lovit, azi s-a retras, de maine vom incepe sa-l iubim.

P.S.: Fault desemneaza etimologic nu atat o lovitura cat o greseala. Indiferent de dimensiunea ei.