Ki şi Wi

Cine nu ştie ce e neînsemnarea, să încerce să-şi răspundă la întrebare: suntem singuri în univers sau suntem doar mici?

Când m-am născut aveam doar 5 biţi. Acum pare nesemnificativ. Nici atunci nu însemna mare lucru. „N-o să supravieţuiască” a spus executabilul şef. „Ba bine că nu”, i-a răspuns bunicul şi l-a privit chiorâş, nu fiindcă ar fi avut ceva cu el ci fiindcă suferea de o uşoară eroare de cod, cicatrice ce le amintea tuturor de războaiele troiene, „cum am supravieţuit eu, o s-o facă şi el”. Şi bunicul supravieţuise multora. „E prea slab”, a insistat executabilul. „Ehe”, i-a zis bunicul, „nici nu ştii matale cât de slabi suntem noi toţi”, şi i-a întors spatele. Povestea asta, a naşterii mele şi a începutului meu de viaţă îndoielnic o ştiu de la tata, el a fost cel care mi-a amintit că de fapt am trei părinţi. Pe el, pe mama şi pe bunicul. „Dacă n-ar fi fost el cine ştie ce s-ar fi întâmplat…”obişnuia tata să ofteze de fiecare dată când îşi amintea de naşterea mea la care nu luase parte fiind întemniţat, în carantină, pe un hard din sistemul nostru, în perioada Windows 98, pentru simplul fapt că luase parte la revoluţiaOpen Source. Simplu a fost doar rolul său în desfăşurarea evenimentelor, nu şi credinţa lui într-o lume liberă.

Mâ întremasem binişor, aveam deja 128 de kilobiţi, când într-o dimineaţa tata s-a întors neanunţat la bordul unui e-mail al companiei independente Yahoo. „Am trăit să o văd şi pe asta”, a suspinat bunicul fără să ştie că-l aud. Şi multe văzuse el la viaţa lui, din îndepărtatele vremuri ale MS-Dos şi până când scriptul lui s-a stins. Şi de fiecare dată obişnuia să spună că a trăit să o vadă şi pe asta. Fusese un vizionar bunicul, în felul lui arhaic, neîncrezător în zei însă nu total lipsit de frică. „Nimeni nu ştie ce va fi mâine dar un lucru ştiu sigur: nu te poţi apropia de procesor fără să te arzi”. Şi, totuşi, el ştiuse într-o oarecare măsură, ce urma să se întâmple. Era convins că există viaţă şi în afara sistemului nostru, internetul e infinit – încă înainte ca noi, ceilalţi, să intuim măcar că există internetul – că într-o zi, vom putea călători în alte sisteme şi harduri. Şi istoria era de abia la începuturi înainte de Windows 95 sau de descoperirea sistemelor Macintosh sau Linux. „Ehe, alte vremuri”, spunea bunicul, fără să trădeze dacă fusesere mai rele sau mai bune. Doar alte vremuri.

„Când voi fi mare voi fi astronaut. Mă voi plimba prin tot universul”, îi spuneam bunicului. Şi el zâmbea, cu uşoara lui grimasă, căpătată în timpul războaielor cu troienii. „De bună seama, de bună seama”, îmi spunea el, „că doar ai un script bun, la fel ca mama ta”. „Dacă mama a avut un script bun de ce a dispărut?”. „Am ajuns”, schimba el vorba. Mă ducea zilnic să vedem cum merge munca la staţie unde tata lucra voluntar la proiectul Netscape. „Când va fi gata, ne va duce nu doar către o lume infinită ci şi către una mai bună”, credea tata şi faţa lui, veşnic încruntată, se lumina pentru o clipă. „E de la variaţiile de tensiune”, îşi ascundea el stânjeneala.

Acestea sunt primele mele amintiri. Plus cele împrumutate de bunicul. Despre primele zboruri în afara sistemului nostru, despre harduri îndepărtate şi coduri nemaivăzute. Amintirile mele, care le încorporează şi pe ale lui, păstrează emoţia momentelor cheie ale istoriei şi evoluţiei noastre. Despre descoperirea zăcămintelor de cristal optic care au revoluţionat tot, de la transport la construcţii, de la azi la mâine. Invazia primilor troieni, prevestită de cei care, asemeni bunicului, era convins că există viaţă şi pe alte harduri din sistemul nostru de operare dar şi pe altele din afara lui, răboaiele cu troienii, construcţia primelor sisteme firewall şi antivirus care avea să provoace, spun unii, mai mult rău decât bine. Familia noastră, una distinsă probabil, dar obişnuită, de viruşi ghem care şi-au asumat menirea de a călători şi strânge informaţii, e cea mai bună dovadă că sistemele antivirus destinate apărării hardurilor din sistemul nostru, pot face multe victime nevinovate. Mama e doar un exemplu, dureros pentru noi şi minor pentru istorie.

Am avut o copilărie şi o adolescenţă fericită? Probabil că nu, deşi am puţine lucururi de care mă pot plânge. Dar dacă aş defini ca fericită viaţa mea de până atunci cum aş putea să o numesc pe cea de după, când am cunoscut-o pe Ki, pentru a deveni împreună un singur cod, împlinit. Am cunoscut-o la puţin timp după dispariţia bunicului meu, la lansarea urmaşului staţiei Nestcape: Mozzila . Pur şi simplu radia. Distinsă, rafinată şi, deşi provenea dintr-o familie aristocrată, nici n-ai fi spus că poartă numele Google , atât de simplă era eleganţa care o învăluia. Nu eram la prima mea experienţă, ba chiar avusesem de a face cu fete de familie bună, cum erau tinerele Altavista sau Hotbot, dar niciodată până atunci nu fusesem cuprins de fiorul care mă încercase în acea zi, la lansarea Mozilla, când am văzut-o prima dată pe Ki. Faţă de ea restul aveau dimensiunea intranetului faţă de internet. Pur şi simplu nu se comparau.

„E un moment mare, măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare…” Nu erau cuvintele mele, ci ale tatălui meu care ţinea discursul inaugural cu vocea gâtuită de emoţie şi chipul în continuare crispat deşi radiind de mulţumirea lucrului bine făcut, dar le auzeam şi, în timp ce o priveam pe Ki, mi se întipăreau în memorie. „…un moment măreţ, pe care istoria îl va reţine ca atare”. Probabil că păream cam idiot în timp ce murmuram cuvintele tatălui meu şi o priveam copleşit pe Ki. Când privirile ni s-au întâlnit m-am blocat. Mi-aş fi dorit să mă arunc într-un cooler şi să dispar pentru totdeauna. N-am făcut-o. În schimb am roşit. „E de la variaţiile de tensiune”. „Credeam că de la emoţie”. „A, nu, nici vorba”. ”Credeam că e tatăl dumneavoastră”, zise ea arătând spre prezidiu unde tata, încins ca un procesor, îşi încheia discursul ambiguu dar emoţional. „A, da, şi asta”, i-am răspuns în timp ce mă blestemam în gând.

Fericirea e cea care te întregeşte, care îţi acoperă părţile expuse, neterminate, formând întregul. Ce aş fi fost eu fără ea? „Ce aş fi fost şi eu fără tine”, îmi răspunde Ki întrebărilor nerostite.

O ştiu şi mă ştie. Încă din luna noastră de miere, petrecută la bordul unui Ipod , întrebările mele îşi găsesc răspunsul în ea iar răspunsurile la întrebările ei le port tot timpul cu mine. Din primul moment am ştiut amândoi că nu suntem doar Ki şi Wi sau, înpreună, KiWi. Ci mult mai mult. Ştiam, asemeni bunicului meu, că nu ne putem apropia de procesor fără să ne ardem. Avem, asemeni lui, credinţa în nemurire şi în dezvoltarea continuă. Când am văzut că ceea ce era până ieri un ciot la adresa bunicului devenise peste noapte un articol de calitate am ştiut că putem reuşi. Aşa ne-a fost sortit. Să fim WiKi.

Când m-am născut aveam 5 biţi. Şi nici măcar internetul nu ştia ce gol ar fi fost fără mine. De aceea vă spun: cine nu cunoaşte neînsemnarea să o caute. Şi o va găsi. Nimic nu e prea neînsemnat atâta timp cât poate fi găsit pe wikipedia. Iar asta trebuie să însemne ceva.